Page 75 - POEME SMULSE TIMPULUI

POEME SMULSE TIMPULUI

Se gândește la vremuri ce nu se mai întorc,
La doi îndrăgostiți ce n-au avut noroc
Și se lasă să se piardă în vin și în tutun
Privind în gol exact ca un nebun.

Acorduri de blues se revarsă-n încăpere
Și rupe fotografia ștergându-l din amintire.
M-a stins…
O iubire de-o iarnă

O fată îmi zâmbește și-mi dă fularul ei,
Un băiat cu pistrui îmi pune pe cap o căciulă,
Apoi el îi sărută stângaci mâna domnișoarei
Ș-apoi dispar în a parcului veșnică aiureală.

I-am mai văzut de două sau trei ori
Când mai veneau în parcul alb să mă admire
Ș-apoi se pierdeau iar în ale orașului vii culori
Zicându-și în șoaptă vorbe dulci de iubire.

Și-a trecut iarna, ei n-au mai venit,
Și luminile orașului s-au stins încet, încet,
Au revenit după ce toată zăpada s-a topit,
Dar eu nu mai eram decât o baltă pe ciment.

Ei s-au întors separați în două zile-nsorite,
Și-au luat grăbiți lucrurile de pe pământ,
Lăsând, în urmă, parfumul iubirii lor ofilite
Și tare mult mi-am dorit să mai pot odată să-i ajut,

Dar eu mă topisem demult…

73