Page 105 - POEME SMULSE TIMPULUI
P. 105
POEME SMULSE TIMPULUI
Să îmi găsesc refugiul în a ta privire,
Și să te-aud vorbindu-mi în tainica tăcere.
Căci tu îmi ești aproape și-n dor și-n despărțire
Și-n inima mea bate a ta pur-amintire.
Și n-am să uit vreodată cum pieptul tău de stele
Mi-a transformat lacrimile în scântei de lumină,
Cum ale noastre mâini profund alipite,
Nasc locul de-ntâlnire al sufletelor noastre regăsite,
Ce reaprind în mine pierduta strălucire…
Te cheamă un glas…
Voi, oameni, nu vă temeți de strigătele mele,
Căci voi dintotdeauna unii pe alții v-ați îngrozit,
Dar n-ați rămas nicicând în tihnă și-n tăcere,
Să ascultați mesajul ce voi să vi-l transmit…
Ferestrele-ați închis cu-atâta nepăsare,
Dar și-a inimii ușă, să nu pătrund în ea.
De-ați ști că eu în suflet nu groaz-aduc, ci pace,
Nu v-ați mai ascunde, ci-ați asculta chemarea mea.
De-n glasul meu simțiți ură și-amenințare,
Poate vicii-aveți în suflet și păcate murdare.
Dar de-n glasul meu simțiți mângâiere și dreptate,
De-adevăr sunteți călăuziți, de o pură bunătate.
Dacă-n noapte, în furtună, vocea mea vă mustră poate,
Și lacrimi pe obraz se scurg meditând l-a voastre fapte,
Dacă vocea mea e dură și durere-aduce-n cuget,
Gândește, omule, de câte ori n-ai rănit și tu cu-al tău cuvânt un
suflet?
103
