Page 105 - POEME SMULSE TIMPULUI
P. 105

POEME SMULSE TIMPULUI





            Să îmi găsesc refugiul în a ta privire,
            Și să te-aud vorbindu-mi în tainica tăcere.

            Căci tu îmi ești aproape și-n dor și-n despărțire
            Și-n inima mea bate a ta pur-amintire.
            Și n-am să uit vreodată cum pieptul tău de stele
            Mi-a transformat lacrimile în scântei de lumină,
            Cum ale noastre mâini profund alipite,
            Nasc locul de-ntâlnire al sufletelor noastre regăsite,
            Ce reaprind în mine pierduta strălucire…



            Te cheamă un glas…


            Voi, oameni, nu vă temeți de strigătele mele,
            Căci voi dintotdeauna unii pe alții v-ați îngrozit,
            Dar n-ați rămas nicicând în tihnă și-n tăcere,
            Să ascultați mesajul ce voi să vi-l transmit…

            Ferestrele-ați închis cu-atâta nepăsare,
            Dar și-a inimii ușă, să nu pătrund în ea.
            De-ați ști că eu în suflet nu groaz-aduc, ci pace,
            Nu v-ați mai ascunde, ci-ați asculta chemarea mea.

            De-n glasul meu simțiți ură și-amenințare,
            Poate vicii-aveți în suflet și păcate murdare.
            Dar de-n glasul meu simțiți mângâiere și dreptate,
            De-adevăr sunteți călăuziți, de o pură bunătate.

            Dacă-n noapte, în furtună, vocea mea vă mustră poate,
            Și lacrimi pe obraz se scurg meditând l-a voastre fapte,
            Dacă vocea mea e dură și durere-aduce-n cuget,
            Gândește, omule, de câte ori n-ai rănit și tu cu-al tău cuvânt un
            suflet?


                                                                        103
   100   101   102   103   104   105   106   107   108   109   110